Definiție tehnică
Alcalinitatea P măsoară acea parte a alcalinității apei asociată în principal cu ionii hidroxid (OH⁻) și carbonat (CO₃²⁻), exprimată în miligrame de carbonat de calciu (CaCO₃) pe litru.
„P” se referă la punctul final al fenolftaleinei, care apare la un pH de aproximativ 8,3 în timpul unei titrări a alcalinității. În acest punct final, alcalinitatea hidroxidică și aproximativ jumătate din alcalinitatea carbonatică au fost neutralizate.
Spre deosebire de alcalinitatea M, care reprezintă alcalinitatea totală a apei, alcalinitatea P este asociată mai precis cu componentele alcaline prezente la valori mai ridicate ale pH-ului.
Prin urmare, în apa din sistemele de încălzire, alcalinitatea P poate oferi informații suplimentare despre echilibrul dintre chimia carbonaților și cea a hidroxizilor, mai ales când este analizată împreună cu alcalinitatea M și pH-ul.
Definiție simplificată
Alcalinitatea P măsoară partea din alcalinitatea apei asociată cu carbonații și substanțele puternic alcaline.
Aceasta ajută la înțelegerea echilibrului chimic al apei din sistem, mai ales la valori mai ridicate ale pH-ului. Compararea alcalinității P cu alcalinitatea totală poate oferi informații utile despre tipul de substanțe alcaline prezente în apă.
Alcalinitatea P este utilă deoarece ajută la înțelegerea mai detaliată a chimiei alcalinității și pH-ului din sistemul de încălzire.
Un rezultat anormal sau neașteptat al alcalinității P poate indica:
Niveluri semnificative de alcalinitate carbonatică în apa din sistem.
Prezența alcalinității hidroxidice, mai ales când pH-ul este relativ ridicat.
Modificări ale chimiei apei cauzate de produsele de tratare chimică.
Diferențe între apa de umplere inițială și apa din sistemul actual.
Condiții care pot crește riscul de formare a depunerilor de carbonat de calciu atunci când este prezent și calciul.
O chimie a apei care a devenit excesiv de alcalină.
Modificări cauzate de contaminare, tratarea sistemului sau umplerea și completarea repetată.
Alcalinitatea P este deosebit de utilă atunci când este evaluată împreună cu alcalinitatea M. Relația dintre cele două măsurători poate ajuta la determinarea speciilor care contribuie predominant la alcalinitate: bicarbonat, carbonat sau hidroxid.
Acest lucru este important deoarece aceste forme diferite de alcalinitate se pot comporta diferit într-un sistem de încălzire și pot influența atât stabilitatea pH-ului, cât și potențialul de formare a depunerilor.
În prezența calciului, concentrațiile ridicate de carbonați pot favoriza formarea depunerilor de carbonat de calciu, în special pe suprafețele cu temperatură ridicată, cum ar fi schimbătoarele de căldură ale cazanelor.
Alcalinitatea și pH-ul foarte ridicate pot fi, de asemenea, nedorite pentru anumite materiale ale sistemului, ceea ce înseamnă că rezultatul poate ajuta la identificarea unei compoziții chimice a apei care ar putea necesita investigații suplimentare.
Prin urmare, alcalinitatea P trebuie analizată împreună cu parametri precum alcalinitatea M, pH-ul, calciul, conductivitatea și concentrația inhibitorului atunci când se evaluează starea chimică generală a apei din sistemul de încălzire.
Alcalinitatea P nu ar trebui, în mod normal, evaluată izolat, iar un rezultat scăzut sau zero al alcalinității P nu reprezintă neapărat o problemă.
În apa în care alcalinitatea este prezentă predominant sub formă de bicarbonat, alcalinitatea P poate fi zero, chiar dacă apa are o alcalinitate M totală măsurabilă și perfect normală.
Prin urmare, relația dintre alcalinitatea P și alcalinitatea M este, în general, mai informativă decât valoarea alcalinității P luată singură. Împreună, cele două măsurători pot ajuta la identificarea formelor predominante de alcalinitate prezente în apa din sistem.
Rezultatul trebuie, de asemenea, interpretat împreună cu pH-ul, concentrația de calciu, regimul de tratare, materialele sistemului și ghidurile aplicabile privind calitatea apei înainte de a stabili dacă sunt necesare măsuri corective.
